Blog

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii

Am scris aceste rânduri cu mult timp în urmă, acum am zis să dau publicare.

Vor fi mulți de 14, suflete și alte cuvinte repetate…

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii?  – de Adi Duraisfarsitul lumii

Dintotdeauna am avut impresia că sunt urmărit de numărul 14. Pe 14 m-am născut, pe 14 m-am angajat, pe 14 m-am logodit, stau la ap. 14, la 14 ani mi-am făcut buletin, nașii mei stau la ap. 14… Prea multe coincidențe! Devenise o fobie! Oriunde vedeam 14, mă întorceam. Ajunsesem să fug de 14! Într-o zi trebuia să ajung la birou la ora 13:30, eram în stația de autobuz, mă uit la ceas: 14:01. Am dat vina pe oră, e ora 14, de aia am întârziat, de aia nu vine autobuzul. Spre surprinderea mea, a ajuns și autobuzul… la 14:14!!! Nu m-am urcat, l-am așteptat pe următorul.

Ceea ce eu nu realizam e că de fiecare dată, numărul 14 aducea ceva frumos (haterii vor spune că am dreptate, mai puțin cu data nașterii): mi-am făcut buletin, m-am angajat, m-am logodit, sosise autobuzul!!! Toate aceste lucruri erau pozitive. Nu a murit nimeni pe 14! Mi-am creat o fobie ca un prost.

Vă amintiți și voi sfârșitul lumii. Nu a fost pe 14! Aș fi putut să jur că va veni pe 14! Dar nu… Sfârșitul lumii a fost pe 17!

Și nu… nu a așa a fost scris. Așa am ales eu, pe 17. Poate că dacă alegeam să fie pe 14 ar fi fost un sfârșit frumos. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Retrăiesc sfârșitul lumii în fiecare zi și încerc să aflu unde am greșit, de ce unii sunt plini de viață și eu nu? Chiar contează că nu mergeam la biserică?!?

sfarsitul lumii de adi duraiÎmi amintesc că am ajuns acasă obosit, mahmur după o petrecere. Am dansat și am sărit toată noaptea. Nu m-a luat prin surprindere. În drum spre casă simțeam ce va urma. Am ajuns acasă și m-am băgat cu frică la somn, avem emoții…. e 17, e sfârșitul lumii și eu voi dormi. M-am trezit… eram încă viu. După o luptă grea, sufletul mi-a părăsit corpul… nu a încuiat ușa, a lăsat-o descuiată. Am sărit din pat și am bătut ușa în cuie. Nu vreau alt suflet! Am crezut că va pleca sus, dar i-am auzit pașii pe scări… a ales să coboare… sau poate că eu am ales să coboare. Se spune că în acele momente toată viața îți trece prin fața ochilor. Eu nu vedeam nimic, era întuneric… și tot ce auzeam.. erau pașii și lacrimile ce se scurgeau pe obrajii sufletului. Eu nu am crezut că un suflet poate plânge. Credeam că eu plâng… dar nu, doar sufletul poate plânge.

Stăteam neclintit… am realizat că trecuse ore în șir… lumea deja se prăbușise în jurul meu. Am deschis ochii și am văzut că sunt singurul fără suflet. Ceilalți au decis să meargă împreună cu sufletul lor, fie sus, fie jos. Eu am ales să merg singur, doar cu trupul. Am realizat că devenisem o fantomă, eram invizibil, eram doar un trup bolnav… fără suflet.

va urma 🙂

Image copyright: Apocalyptic landscape from Shutterstock


Lasă un răspuns

Facebook