Blog

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumiii – part 2

Din prima parte:

”Stăteam neclintit… am realizat că trecuse ore în șir… lumea deja se prăbușise în jurul meu. Am deschis ochii și am văzut că sunt singurul fără suflet. Ceilalți au decis să meargă împreună cu sufletul lor, fie sus, fie jos. Eu am ales să merg singur, doar cu trupul. Am realizat că devenisem o fantomă, eram invizibil, eram doar un trup bolnav… fără suflet.”

sfarsitul lumii

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii? part 2 – de Adi Durai

Au trecut zile. Au trecut nopți. Nu mai dormisem de multă vreme. Dintotdeauna am considerat că trupul are nevoie de odihnă, nu am știut că nu se poate odihni fără suflet. Am ajuns să înțeleg termenul de ”zombie” însă fără setea de creier. Devenise o obișnuință să ies noaptea din casă pentru o gură de aer. Unii se odihneau în pat… eu mergând pe străzi.

În timpul zilei treceam printre ei ca și cum nu aș fi existat. Nimeni nu se uită la tine dacă nu ai suflet. Toți treceau prin mine, eram invizibil. Trupul se îmbolnăvea din ce în ce mai tare. Îmi doream să plec… fie sus… fie jos…. nici nu mai conta. Voiam să plec odată!

Mi-am revăzut sufletul din întâmplare… l-am privit de la distanță. Nu am avut curaj să mă apropii, de frică să nu-l sparg. Zâmbea…. Doamne! Ce senzație frumoasă! Sufletul meu zâmbea din nou! Dar… nu era același zâmbet… acel zâmbet sincer și inocent. Era un alt zâmbet. Sufletul meu se schimbase enorm de mult. Oare se îmbolnăvise și el odată cu trupul meu? Nu zâmbea sincer… era un zâmbet parcă desenat… ca și cum cineva i-ar fi ordonat să o facă. Oare asta ne așteaptă dincolo? Zâmbete false? Zâmbete desenate? Asta e viața eternă pe care sperăm să o avem? Prefer o viață scurtă dar trăită!

Nu mai voiam să plec. Poate că de asta mi s-a arătat sufletul. Știa că am nevoie să văd ce mă așteaptă dincolo. Și am ales să rămân singur și invizibil printre ei toți. Chiar dacă-mi sunt nepăsători, sunt ai mei, e lumea unde până acum am trăit bine. Am învățat să zâmbesc sincer, am văzut cât de dureros e un zâmbet fals. Am ales să-i ajut pe fiecare din ei. Fie cu un zâmbet sincer, fie cu o îmbrățișare… sau cu ambele pe cei doritori.

Într-o zi… cineva s-a lovit de mine. Oare ce s-a întâmplat? Cum de nu mai sunt invizibil? Oamenii fără suflet sunt invizibili! Oare… mi-o fi crescut alt suflet? Acel cineva mi-a zâmbit frumos… Nu mă așteptam. Însă… nu a durat mult. Mă simțeam gol din nou… parcă fără suflet…

Corpul meu începuse ușor ușor să cedeze… dar nu m-am oprit. E sfârșitul lumii, nu al meu! Eu mai am de salvat! Eu am prieteni! Trebuie să-i ajut! Chiar dacă… sunt invizibil.

va continua 🙂

 

 


Reclama ta TEXT sau BANNER poate fi aici!

Lasă un răspuns

Facebook